sâmbătă, 22 mai 2010

In ultima perioada incerc sa-mi dau seama cum de s-a ajuns intr-o asemenea situatie,sa avem unele sentimente unul fata de celalalt,de atasament, de iubire poate.

I-am vizitat profilul pe Netlog, mi-a placut pozitia pe care o avea in poza pe care i-am comentat-o de altfel. Mi-a cerut ID. I l-am dat ,desi nu ma asteptam ca am sa pot vorbi altceva cu unu de 20 de ani ,decat despre masini,pozitii sexuale si despre cate sticle de tarie poate goli pe minut din 3 miscari. Mi-a spus ca-i plac ardelenii,am vorbit mai mult despre Imperiul austro-ungar,imi amintesc ca eram uimita ca se pot purta si astfel de conversatii pe messenger cu un necunoscut care,in mod normal doreste sa impresioneze cu recorduri personale,necunoscuta cu care are de-a face.I-am trimis pozele de la revelion,pe care tocmai le descarcasem( era 3 ianuarie 2009). Au urmat conversatii scurte,schimb de numere de telefon ,conversatii nu foarte lungi si profunde, discutii in care nu vroiam sa par altcumva decat eram.Replicile erau seci,dar sincere,pentru ca oricum nu-mi pasa daca ma faceam placuta sau nu. Eram eu si eram impresionata de modul lui de abordare ciudat,de comportament bizar,dar eram sigura ca nu-i sunt agreabila deloc,cu toate ca mie asta imi placea si imi place la el.E ciudat. Au urmat propuneri (decente) care nu se fac unei persoane pe care nu o placi. Am zis ca ori face misto si ca e mai ciudat decat imi pare,ori intradevar vrea sa ma cunoasca mai bine,ceea ce e de bine. In urma propunerii ,pe care am acceptat-o,btw, atunci cred ca am inceput sa-l iau in serios..Conversatiile erau mai dese,cu mai multa implicare din partea mea.Vroiam sa-l cunosc,sa merg la Bucuresti si sa vad cum e ,cum se comporta ,ce reactii are,nicidecum sa vad cum… saruta,de exemplu.
Am ajuns si la Bucuresti ,in decembrie 2009,asta dupa cateva alarme false pe care i le-am dat inainte. Ne-am vazut de 2 ori,suficient cat sa-mi dau seama ca are sa ma doara daca-l mai vad a 3a oara si va trebui sa plec,suficient cat sa ne sarutam si sa ne tinem de mana.
Pentru mine era clar: eram speriata ca ajunsese sa-mi placa mai mult decat imi propusesem. Nu l-am intrebat niciodata de parerea pe care si-a facut-o despre mine.Am lasat lucrurile de capul lor,vroiam sa vad care va fi atitudinea pe care o va avea el dupa ce vom relua intalnirile virtuale.Atitudine a fost,fireste,ciudata! Subintelesuri,duble-intelesuri,aluzii care ma faceau sa banui ca atractia e reciproca,dar nu eram sigura,imi doream sa aud ceva concis si parca nu-mi doream,nu vroiam ca lucrurile sa devina complicate,dar vroiam sa stiu ca imi sunt impartasite acele stari de dor latent.
Acum am certitudinea ca ii e dor de mine la fel de mult cat mi-e si mie,ca tine la mine cel putin la fel cat tin si eu la el, dar sunt multe incertitudini in ceea ce priveste modul in care vor decurge lucrurile de-acum inainte,incertitudini care poate ii dau dreptate cand spunea ca sunt irosite sentimentele; si ca probabil in cele din urma starea asta de bine se va altera si ea. N-ar fi pacat?
Ar fi pacat.
Trimiteți un comentariu